Întotdeauna am fost o idealistă. Aspiraţia către perfecţiune m-a urmărit multă vreme, căutarea infinităţii, căutarea absolutului a făcut parte din sistemul meu de a funcţiona cred că de când eram copilă, însă am înţeles asta mult mai târziu. Nu spun că încă nu am această tendinţă însă mai nou încerc să o temperez.

Până aici nimic greşit ai spune, mulţi oameni se lauda cu această trăsătură şi spun despre ei că sunt perfecţionişti, că îşi doresc mai mult, că vor să atingă stelele. Sunt mândri de asta. Să vrei mai mult, să cauţi mereu ceva mai bun, să lupţi ca să ajungi acolo este ceva ce am fost învăţaţi că este admirabil. Şi poate că într-o oarecare măsură este, însă ce se întâmplă atunci când trăieşti şi nu eşti conştient de acest lucru? Ce se întâmplă când acel mai mult, mai bun nu este niciodată suficient? Ce se întâmplă atunci când în această căutare nu mai poţi vedea ceea ce este deja aici, ce îţi este prezent şi la îndemână, ce se întâmplă atunci când simţul valorii tale depinde de realizările sau eşecurile  tale, de nivelul la care ai ajuns sau nu ai ajuns, ce se întâmplă când imaginea ta despre tine este incompatibilă cum absolutul pe care îl cauţi?

O să îţi răspund la aceste întrebări puţin mai departe în acest articol dar înainte de asta hai să cădem de acord că orice monedă are două fete aşadar această tendinţă spre perfecţiune trebuie să aibă şi ea aceste două faţete. Pe de o parte avem de-a face cu faţetă constructivă iar pe cealaltă parte cu o faţetă mai puţin constructivă.

Partea constructivă a căutării infinitului ar fi să spunem o parte care include faptul că mereu îţi doreşti să fii mai bun, dar aici nu mă refer neapărat la a fi mai bun pentru a arăta lumii cât de bun eşti, ci la o căutare interioară a adevăratei tale naturi. Să presupunem că fiinţă umană este prin natura ei o fiinţă plină de iubire, plină de generozitate, o fiinţă plină cu compasiune, o fiinţă care prin tot ceea ce face contribuie la scopul suprem al întregii umanităţii, la armonia planetei şi poate a întregului univers, dar încă nu ştie asta. Şi pe măsură ce experimentează viaţa, pas cu pas realizează conştientizând anumite calităţi în oamenii cu care interacţionează ca şi ea are acest potenţial. Atunci mergând cu teoria noastră mai departe să spunem că se naşte în noi, această dorinţă de a fi oameni mai buni, de a fi acele fiitne care suntem menite a fi. Şi nu o facem pentru că şi alţii sunt aşa, o facem pentru că simţim pe pielea noastră cum e viaţa atunci când eşti generos, cum e viaţa atunci când eşti plin de iubire, cum e viaţa atunci când eşti acest om bun.

Simţim pe pielea noastră cum atunci când arătăm lumii ce e mai bun în noi, lumea ne arată ceea ce este mai bun în ea. Însă pentru toate astea e nevoie să fim conştienţi, să fim conştienţi că avem în noi acest potenţial. Şi asta nu necesită decât să privim în ochi realitatea aşa cum este. Şi cum e mai simplu să facem asta decât dacă ne focalizam atenţia pe acei oameni pe care îi vedem în jurul nostru şi care pot să fie aşa.

Ce dovadă în plus ne mai trebuie? Şi dacă vrei să te gândeşti în istorie sunt destule modele de care este potenţialul uman. Chiar în religii, nu doar în una anume, în multe, există dovezi cum că omul are această capacitate de a se înălţa în iubire, în compasiune, de a se înălţa prin a fii ceea ce este el mai bun. Însă nu vreau să îţi vorbesc acum despre Iisus, despre Budha, despre sfinţi, vreau momentan doar să te concentrezi pe oamenii pe care îi consideri poate oameni normali dar în care observi calităţile omului care trăieşte în armonie cu viaţa în egală măsură cum viaţa trăieşte în armonie cu el. Tot ceea ce admiri la cineva, este posibil şi pentru tine.

Chiar îţi propun să faci un exerciţiu pe care filozofii stoici îl făceau numit: exerciţiul admiraţiei, în care să îţi pui pe foaie 10 oameni pe care tu îi admiri să să spui ce admiri la ei, să scrii ceea ce vezi la ei şi crezi că dacă ar fi treaz în interiorul tău, tu ai putea cu adevărat să îţi atingi potenţialul nu doar uman dar şi divin.

Nu spun că se întâmplă într-o secundă, că aceasta realizare şi această expresie a ta ca fiind cea mai bună variantă a ta se întâmplă peste noapte însă se poate. Partea constructivă, repet este că nu o faci pentru a demonstra cuiva, pentru a te încadra în nişte tipare, pentru a coincide cu o imagine, o faci pentru tine, pentru sufletul tău, pentru că în interiorul tău şi din experienţele tale, ai simţit că viaţa şi lumea este mai bună atunci când tu eşti mai bun.

Dacă ar fi să sumarizez  aş spune că acele concepte definitorii ale căutării perfecţiunii ca parte a monedei constructive ar fi: conştientizarea, atingerea potenţialului, iubirea, armonia, descoperirea de sine. Dacă ai alte concepte care crezi că ar fi mai potrivite de invit să laşi un comentariu mai jos. Chiar sunt interesată să aud ce concepte ai da tu.

Acum să mergem mai departe. Înainte să îţi vorbesc despre partea mai puţin constructivă a căutării perfecţiunii vreau să împărtăşesc cu tine puţin din experienţa mea.

Aşa cum îţi spuneam de la început, de mică am aspirat către stele, către momentul perfect, către situaţia perfectă, către viaţă perfectă, partenerul perfect, cariera perfectă, copilul perfect şi tot ce mai vrei tu.  Însă admit că această căutare nu a fost motivată de atingerea potenţialului meu umano-divin, pentru că habar nu aveam ce înseamnă asta. Abia mai târziu când am înţeles cât de important este să îmi dau seama de ce fac lucrurile pe care le fac, şi am început să studiez comportamentul uman, modul în care mintea noastră îşi construieşte sisteme pe baza experienţelor, şi cum trăim scenării de viaţă conform acestor sisteme, am fost cu adevărat capabilă să înţeleg  şi să văd adevărul.

În viaţa mea, motivul pentru care am căutat perfecţiunea până la un punct a fost pentru a demonstra că sunt destul, pentru a demonstra că sunt deşteaptă, pentru a demonstra că merit să fiu auzită, ascultată, apreciată, pentru a demonstra că sunt un om bun. Îţi dai seama cât de apăsător a fost să trăiesc cu această povară şi acest bagaj mai ales că a fost inconştient.

La şcoală îmi era teamă să răspund  pentru că sistemul meu funcţiona în felul următor: Dacă răspund la întrebarea profesorului şi nu dau răspunsul  corect, asta înseamnă că nu sunt perfectă, asta înseamnă că nu sunt un om,bun asta înseamnă că sunt un Nimeni. Mai bine tac şi astfel evit întâlnirea cu greşeala, evit să realizez de fapt că nu sunt perfectă şi că perfecţiunea este imposibilă. Mai târziu, am avut o mulţime de idei în viaţa însă îndoială m-a făcut să nu acţionez în direcţia lor, ci mai bine să le împărtăşesc cu alţii. Sistemul meu funcţiona cam aşa: Nu acţionez, nu există şansa să dau greş, nu dau greş, încă pot să pozez că sunt perfectă, încă sunt un om bun. Mai bine nu acţionez şi evit să fiu judecată de către mine şi de către ceilalţi. Dacă acţionez şi dau greş, atunci mă voi simţi o proastă cu idei proaste, şi sa fii prost nu e un lucru pozitiv, nu înseamnă să fii un om bun, eşti un Nimeni dacă eşti prost. Înţelegi ideea? Cam aşa s-a format sistemul meu şi îţi voi spune şi de ce s-a format aşa:

Experienţele pe care le-am trăit mi-au condus mintea să tragă aceste concluzii, şi am rămas cu aceste concluzii până târziu când am început să observ. Ce nu poţi vedea nu poţi schimba nu? Abia în momentul în care am căutat să mă înţeleg am putut să încep să schimb ceva. Dar să revin la experienţe.

Am trăit într-o familie în care atunci când făceai ceva bun, nimeni nu te aprecia, nu erau cuvinte de laudă, nu era nici o recunoaştere, era ceva firesc,  însă dacă făceai ceva ce era considerat greşit conform standardelor familiei, erai taxat imediat cu apelative gen Eşti proastă sau  taci ca nu ştii despre ce vorbeşti. Dacă aveam o idee care nu corespundea cu sistemul autorităţii din familie, înseamnă că nu este de luat în calcul, aşadar am învăţat să tac atunci când nu eram sigură pe ceea ce spun, atunci când gândeam ceva diferit, atunci când era vorba de ceva inovativ.

Cam aşa funcţionează mintea noastră, ne creăm concluzii, sisteme pentru a evita anumite lucruri în viaţă care ne conduc spre a ne simţi lipsiţi de valoare, a ne simţi insuficienţi ca să primim iubire, apreciere, recunoaştere din partea celorlalţi.

Nu este doar cazul meu din nefericire, şi îţi voi spune imediat când îţi voi spune despre partea mai puţin constructivă a căutării perfecţiunii,

Revin la întrebările de la începutul mesajului meu către tine. Ce se întâmplă când trăieşti fără să fii conştient de faptul că cauţi absolutul, cauţi infinitatea?

Ei bine, în primul rând îţi dai seama că niciodată nu vei ajunge să găseşti acest lucru. Îţi vei stabili ţinte tot mai mari, vei vrea tot mai mult, tot mai mult însă întotdeauna vei simţi că nu e destul? Vei rămâne captiv într-o căutare imposibilă.Eşti conştient că îţi doreşti imposibilul? Întreabă-te? Ceea ce vrei, acest mai mult, este cu adevărat posibil? Sau ai rămas într-un vis în mintea ta, funcţionând pe pilot automat?

Apoi cum crezi că se simte un om care întotdeauna cauta o realitate diferită de realitatea pe care o trăieşte acum, o realitate care să aibă mai mult, să fie mai strălucitoare? Crezi că mai degrabă iubeşte viaţa ce o are acum sau mai degrabă o urăşte şi de asta caută altceva?

În general atunci când nu eşti conştient că aspiri spre infinit, trăieşti într-o stare de nemulţumire continua fata de realitatea trăită acum. Cauţi cu orice preţ să schimbi lucrurile, să se întâmple ceva, nu îţi ajunge cine eşti, nu îţi ajunge ce ai, nu îţi ajung oamenii cu care interacţionezi. Îţi dai seama cu ce povara trăieşti? Îţi dai seama că trăind în acest sistem îţi aduci singur/a nefericirea?

Să spunem apoi că reuşeşti să îţi atingi unele din obiectivele pe care le ai, şi pentru o secundă acel mai mult îţi dă o satisfacţie, în secunda următoare te surprinzi spunându-ţi că totuşi nu e destul, că trebuie să stabileşti următorul obiectiv?

Atunci dragul meu/ draga mea, opreşte-te şi întreabă-te: Când va fi suficient? Cum ştii că următoarea destinaţie îţi va fi suficientă?

Apoi dacă te recunoşti cumva punându-ţi valoarea în ceea ce vrei să atingi ca obiective, imaginează-ţi câtă deprimare vei adduce în viaţa ta atunci când lucrurile nu îţi ies? Cât de nevaloros te vei simţi? Cât de mic şi neînsemnat? Chiar îţi doreşti asta?

Fac o mică paranteză pentru a-ţi spune un lucru înainte să merg mai departe şi de a concluziona cumva toată această poveste. Dacă te întrebi de ce te întreb atât de multe lucruri, ei bine află că orice întrebare este cheia unui răspuns şi nu invers. Doar întrebându-te doar observând, doar gândindu-te la modul în care îţi funcţionează sistemul de gândire poţi să faci paşi spre conştientizare şi schimbare.

Meriţi să trăieşti viaţa înălţându-te în adevăratul tău potenţial pentru tine. Meriţi să înţelegi cine eşti cu adevărat, meriţi să te opreşti din goană nebună de a demonstra că eşti un om bun. Meriţi să te iubeşti suficient de mult încât să te înţelegi.

În concluzie meriţi să arunci în flăcări acea imagine despre tine care nu corespunde cu absolutul pe care îl cauţi. Trăim într-o societate şi o cultură care  ne-a făcut invalizi din punct de vedere al valorii personale. Întotdeauna încă din şcoală a trebuit să demonstrăm că suntem buni, că merităm să fim iubiţi, să fim apreciaţi.  Am crescut cu sentimentul că doar având jobul perfect, familia perfectă, maşina perfectă, casa perfectă, copiii perfecţi, doar arătând perfect, suntem oameni demni de luat în calcul, de iubit, de apreciat, de admirat. Cât de trist este că trăim încă cu această povară, mai ales noi femeile. Încercam să le facem pe toate, încercam să facem cariera, să fim mame perfecte, soţii perfecte, dar nu pentru că alţii ne-o cer ci pentru ce-o impunem noi înşine. Punem o asemenea presiunea pe noi datorită condiţionării sociale şi a modului în care ne-am creat modul mental de a funcţiona.

Tratăm ceea ce este urgent în loc să tratăm ceea ce este essential, şi anume armonia noastră interioară, alinierea vieţii noastre la valorile noastre, nu ale celorlalţi.

E timpul să ne oprim, e timpul să ne oprim şi să fim autentici, în pace cu ceea ce suntem, să fim fericiţi cum ceea ce avem, oferind lumii ceea ce avem mai bun în noi, natural, cu uşurinţă. E timpul să ne oprim să pozăm, să încercăm să protejăm imagini, să nu ne spunem supărările, să nu ne acceptăm deprimările doar pentru că vom fi judecaţi că am dat greş în viaţă că nu am fost oameni valoroşi cărora le-a ieşit totul perfect. E timpul să îţi dai voie să trăieşti real, să accepţi ceea ce trăieşti, să admiţi atunci când ceva nu este perfect şi să fii capabil să recunoşti în faţa celorlalţi când ai probleme.

Greşelile sunt ceea mai mare ocazie pentru a creşte, greşelile sunt ceea mai mare ocazie pentru a ne iubi cu adevărat, greşelile sunt cea mai mare ocazie pentru a înţelege să ne bucurăm de ceea ce suntem, de ceea ce avem, de ceea ce facem.

Nu ai nevoie să arăţi nimănui că eşti un om bun şi valoros, deja eşti un om bun şi valoros prin simplu fapt că exişti. Ai potenţialul de a merge spre infinitate doar atunci când te înalţi în divinitate, atâta vreme cât trăieşti pe acest Pământ eşti om, eşti imperfect şi asta este perfect!

Dragul meu, draga mea, nu-ţi mai irosi viaţa apărând imagini despre tine care nu coincide cu cine eşti doar de teamă că vei fi judecat/a!

E perfect că uneori să o dai în bară, e perfect că uneori să dai greş în căsnicie, e perfect că uneori copiii tăi nu sunt copiii model, este perfect că nu ai casa perfectă, este perfect că nu ai maşina perfectă, este perfect că nu ai cariera perfectă încă. Nu ai nevoie să îţi doreşti astea doar pentru a fi un om admirabil.

Eşti un om admirabil cu adevărat atunci când rămâi în adevăr faţă de sufletul tău, faţă de ceilalţi, faţă de tine însuţi/însăţi. Ai nevoie să înţelegi cum funcţionezi pentru a putea să trăieşti o viaţă prin care să exprimi tot ceea e mai bun în tine.

Doar dăruind ce e mai bun în tine, lumea îţi va răspunde la fel, dar acel bun autentic nu falsităţi venite din temeri!

Îţi pun o întrebare acum şi te las să meditezi. Cât de împăcată eşti cu viaţa ta pe o scară de la 1 la 10? Sincer, fără menajamente, fără a poza în femeia sau bărbatul perfect? Lasă-mi un comentariu mai jos iar în articolul următor îţi voi spune de ce contează acest lucru.

Te îmbrăţişez cu mult drag!

Din iubire pentru tine, pentru mine, pentru întreaga omenire

Cristina