Astăzi îţi voi spune o poveste tristă. O poveste despre mine şi provocările mele. Şi nu ţi-o voi spune pentru că vreau să mă plâng, sau că am nevoie de muştruluiala , ţi-o voi spune de dragul adevărului  şi mai mult decât atât, ţi-o voi spune pentru că poate vei găsi în ea o lecţie pentru propria ta viaţă, un exemplu sau un anti exemplu.

Faptul că îţi scriu astăzi , acum, lăsând lacrimile să îmi curgă pe obraji nu este un lucru simplu. Faptul că în sfârşit pot să mă dezbrac de teamă că mă vei judeca, că nu mă vei mai plăcea, că nu voi mai fi destul pentru tine, şi să fiu complet vulnerabilă ,  este ceva pentru care am avut nevoie de curaj, însă am decis că adevărul este cel care contează căci el te va face liber.

Am ţinut în interiorul meu prea mult timp acest secret pentru că am vrut să protejez o imagine, pentru că  mi-a fost teamă că nu voi fi înţeleasă şi judecată, pentru că mi-a fost ruşine de această parte din mine. M-am învinovăţit, m-am judecat aspru de multe ori şi am încercat să găsesc căi de ieşire.

Astăzi conştientizez cât de important este să te opreşti, să te opreşti şi chiar acolo unde eşti să fii sincer cu tine, să fii gata să nu mai pozezi în persoana perfectă cu viaţă perfectă, atunci când nu e aşa, să poţi să îţi asumi părţile întunecate din tine, să poţi să ceri ajutorul celorlalţi, care până acum au crezut că eşti omnipotenta şi le poţi rezolva pe toate.

În ultimii ani asta e imaginea pe care eu am creat-o. Eu sunt acea persoană conştientă care trebuie să fie mereu înţeleaptă, care mereu trebuie să rezolve lucruri, care mereu trebuie să aibă grijă de ceilalţi, să încerce să le înţelege comportamentul şi locul de unde se naşte acest comportament. Normal  doar cu asta mă ocup, cu a înţelege cum funcţionează oamenii.

Doar că toată această imagine şi tot acest fel de a fi a condus la a-mi asuma mult mai multe roluri decât pot duce. Iar astăzi, am o mărturisire pentru tine. Nu mai pot, nu sunt omnipotentă, uneori am nevoie să am lângă mine pe cineva care să mă ridice de pe podea.

În ultimii ani s-au schimbat multe în viaţa mea, am devenit mama , am pus pe pauză scrisul, am pus pe pauză multe dintre proiectele mele .Am ajuns să fiu frustrată atunci când nu mai puteam să fac ceea ce simt să fac datorită faptului că o altă mică fiinţă depinde mine şi iubitul meu era prea prins în propriile lui proiecte astfel încât să vadă, să înţeleagă prin ce trec.

Maternitatea te schimbă şi nu este un mit,  ca femeie treci printr-o mulţime de schimbări. În psihicul tău se întâmplă multe lucruri, stările tale, adaptarea ta la noul rol nu este uşoară.

S-au strâns multe şi nu mi-am mai alocat timpul necesar pentru a mă elibera de toate aceste emoţii din interiorul meu. Cu fiecare întâmplare am băgat sub preş, pentru că nopţile erau rezervate trezitului pentru a hrăni copilul, zilele erau rezervate pentru a fi cu ea şi a te ocupa de toată rutina ce presupune creşterea unui copil.

Toată lumea spune că e minunat să ai un copil, şi într-adevăr este, dar nimeni nu vorbeşte despre partea mai puţin plăcută pe care ţi-o aduce acest rol. Nimeni nu vorbeşte despre oboseala, frustrare, despre schimbarea pe care o aduce în viaţa ta, despre faptul că toată dinamica familiei se poate schimba, nimeni nu vorbeşte despre îngrijorare, despre tot ceea ce simţi atunci când devii părinte. Nici eu nu am înţeles până când nu am fost părinte. Pentru că aşa este, experienta directă este cea care ne face să înţelegem.

Toate cărţile citite, toate consilierile de toate felurile pe care le-am făcut, psihologice, filozofice, toate întâlnirile şamanice, toate călătoriile spirituale în exterior şi în interior, faptul că la un moment dat , în urmă cu câţiva ani am experimentat extazul vieţii într-un fel cum nu mi-am imaginat, simţind conexiunile din jurul meu, simţind iubirea care ne înconjoară, văzând frumuseţea în totul, am avut experienţa a frânturi din adevărul despre cine suntem, nu m-au ajutat însă în ceea ce a urmat.

Anul trecut a fost pentru mine unul cu o încărcătură negativă pe toate planurile.

Am realizat multe lucruri pe care nu vroiam să le admit despre mine şi pe care acum şi aici ţi le voi recunoaşte.

Secretul despre care îţi vorbeam este că mi-am dat seama că sunt o persoană dependenta şi din păcate a fi dependent este un fel de a fi, care nu poate să dispară de pe o zi pe alta şi care nu se poate rezolva decât prin sublimare. O să îţi explic mai mult despre ce înseamnă asta.

Mai mult decât atât în acest moment nu îmi place viaţa mea, nu îmi place realitatea şi  acest lucru nu durează de ieri, ci durează de mai mult timp doar că am încercat prin toate modurile posibile să nu accept asta.

Eu, fiinţă pozitivă care mereu împărtăşeşte cu ceilalţi partea frumoasă a vieţii, să simt asta? Cel puţin ciudat nu?

Dar se întâmplă, şi faptul că negi suferinţă din viaţa nu te duce niciunde. Există suferinţă în lume, chiar dacă la un moment dat o poţi transcende alteori nu poţi.

De ce? Poate pentru că încă nu eşti Buddha sau Iisus, sau poate eşti dar încă nu îţi dai seama de asta. Faptul că îţi spui credinţe pozitive în fiecare zi nu te ajută cu nimic dacă nu trăieşti conform lor, dimpotrivă.

Este momentul să accept şi să recunosc că am făcut greşeli, multe greşeli pe parcursul ultimilor ani şi aceste greşeli sunt o şansă din care pot învăţa, dar asta nu înseamnă că nu au durut.

Este momentul să accept, că am fost dependenta de relaţii în viaţa asta, că am fost dependenta de jocuri de noroc, că am fost dependenta de muncă, că am fost dependenta de apreciere, că am fost dependenta de multe lucruri şi motivul pentru care am ajuns să fiu dependentă a fost întotdeauna o fugă de realitate.

Încă sunt dependenta şi încă fug de realitate într-o oarecare măsură şi acum dar sunt în proces de a rezolva acest lucru.

De fiecare dată când ceva nu îmi plăcea în ceea ce se întâmplă cu viaţa mea mă refugiam în seriale, în jocuri ,în munca  în orice era la îndemână pentru că nu mă puteam opri, nu puteam să mă opresc şi să simt tot ceea ce simt. Toată această tristeţe din interior, contactul cu realitatea mă speria teribil. De ce? Pentru că ştiam în interiorul meu că mă aflu într-o stare de complacere, că de frică accept să trăiesc anumite lucruri care nu îmi plac, că de teamă de viitor, poate mă complac în relaţii care nu mai sunt împlinitoare pentru mine,

Astăzi am curajul să spun că nu îmi place punctul în care se afla relaţia mea şi asta mă sperie teribil, pentru că avem un copil împreună . Însă în acelaşi timp ştiu că datoria noastră ca părinţi este să fim fericiţi, întrucât un părinte nefericit nu poate creşte copii fericiţi.

Astăzi am curajul să spun că nu îmi place faptul că partea artistică din mine e adormită undeva şi vreau să se trezească tot mai mult aşa încât să simt cu adevărat viaţă şi frumuseţea din nou la maxim.

Astăzi am curajul să spun că sunt obosită, sunt atât de obosită de rolurile pe care mi le-am asumat , de toate îndatoririle pe care mi le-am insuflat singura asupră-mi. Faptul că am tratat toate aceste urgente auto-impuse în loc să tratez urgenţă sufletului meu, m-au făcut să pierd energie.

Astăzi am curajul să spun că încă nu înţeleg de ce mă afectează atât de tare, atunci când un om nu are empatie, când judeca în loc să te susţină.

Astăzi am curajul să spun că uneori vine la suprafaţă un comportament de copil din interiorul meu, copilul care nu a avut ce s-a dorit îşi doreşte acum să aibă ceea ce vrea., atunci când vrea. Şi când nu obţine ce vrea nu se poate opri, nu se poate opri din a încerca deşi uneori lucrurile nu ţin de controlul lui.

Astăzi am curajul să spun că viaţa mea nu e perfectă, şi că nu mă interesează absolut deloc  să pozez ca şi când ar fi. Peste dependenta de apreciere am mai trecut.

Astăzi am curajul să spun că sunt o fire dependenta şi că lucrez să direcţionez acest fel de a fi către lucruri constructive.

Astăzi am curajul să spun că nu îmi place faptul că trebuie să lupt pentru independenţa financiară în cadrul familiei mele.

Astăzi am curajul să spun simt tristeţe în interiorul meu, că îmi curg lacrimile pe obraji, că simt durere în interiorul meu, şi chiar dacă ştiu că sunt doar emoţii care vin şi trec, dor al naiba de tare.

Astăzi am curajul să spun că simt frustrare că lucrurile nu se întâmplă uşor pentru mine şi de aceea toată viaţa am căutat metode , care s-au dovedit a fi nu cele mai bune, pentru a obţine lucruri rapid.

Şi totul în final se rezumă la un singur lucru, la o revoltă interioară spre divinitate care se întreabă: Dar eu de nu primesc ce vreau cu uşurinţă,  nu merit? Care duce mai departe la o credinţă cum că într-adevăr sunt o fiinţă care nu merită, care conduce mai departe la complacere în anumit situaţii ce nu mă reprezintă complet, în loc să merg spre stele spre ceea ce merit cu adevărat, ceea ce mai bun, mai minunat şi mai frumos.

Nu am realizat încă de la început această subtilitate, însă tot scenariul vieţii mele a fost construit pe următoarea concluzie interioară pe care mi-am format-o atunci când am fost copil:

Nu merit, sunt un nimeni pentru că nimeni nu mă ascultă şi nu mă înţelege. Am trăit următorii ani, încercând să demonstrez că merit, că sunt inteligenta, că sunt frumoasă, că merit să fiu luată în calcul, că merit să fiu iubită, că merit să fiu apreciată. Am trăit având în interiorul meu această fetiţă nevoiaşă care are nevoie de recunoaştere.

Stau să mă gândesc acum cât de trist este să trăieşti fără să ai simţul interior al valorii bine sedimentat. Şi chiar dacă îl ai la nivel mental, undeva în tine încă a rămas acea credinţă că eşti un nimeni, că nu meriţi.

Viaţa este o călătorie spre interior permanenta, în care descoperi încă o cheiţă şi încă o cheiţă spre cine eşti cu adevărat. Uneori ai experienţă cum că ai găsit toate cheiţele şi atunci guşti din extaz, din frumuseţea şi iubirea care ne înconjoară în fiecare zi şi e minunat, alteori ai experienţă că nu mai găseşti nici o cheiţă, nici măcar cele pe care cândva de mult ai reuşit să le vezi. Te simţi pierdut însă apoi cumva îţi regăseşti drumul. Totul ne ajută să creştem, să evoluăm să ne apropiem de desăvârşire, dar asta nu înseamnă că uneori nu îţi vine să muşti cu dinţii în jurul tău, că uneori nu îţi vine să te tăvăleşti de durere, că uneori nu îţi vine să renunţi şi nu înţelegi care este sensul lucrurilor.

Trăieşti în întuneric şi în lumină şi apoi din nou în întuneric şi în lumina până în acel moment în care întunericul devină una cu lumina. Nu ştiu să îţi spun când va fi, aşa că tot ce ne rămâne de făcut este să gustăm toate aromele vieţii.

Ceea ce avem nevoie să facem însă este să rămânem în adevăr, să rămânem autentici şi să avem curajul să recunoaştem locul în care ne aflăm într-un anumit moment.

Să nu ne mai temem să arătăm ce se întâmplă cu noi, pentru că vom fi judecaţi  sau că asta contravine cu imaginea despre viaţă perfectă în care am investit atâta timp şi energie.

Te provoc în continuare să începi şi tu călătoria către autenticitate şi să postezi un comentariu care începe cu: ‘’Astazi am curajul să spun că’…’, după care să enumeri 10 lucruri care poate ţi-a fost ruşine să le spui până acum, lucruri pe care poate le-ai ţinut îngropate în interiorul tău şi ai nevoie să le expui pentru a putea trece peste ele.

Crede-mă că te va ajuta extraordinar de mult. Ţine minte că meriţi deja , prin simplu fapt că exişti şi orice ai spune nu te face o fiinţă mai puţin valoroasă. Ceea ce este expus şi vine în adevăr, poate fi cu adevărat transformat.

Astăzi am curajul să spun că am dat greş în multe lucruri dar asta nu înseamnă că nu merit tot ceea viaţa are să ofere mai frumos, asta nu înseamnă că nu merit să văd Adevărul, asta nu înseamnă că voi merge în iad după ce mor, pentru că iadul îl trăieşti şi astăzi pe Pământ atunci când faci ceva care nu e în concordanţă cu iubirea, frumuseţea, adevărul. Ai trăit asta deja, sunt convinsă aşa cum am trăit şi eu.

Viaţa merge înainte, căci înapoi nu mai are cum.

Te îmbrăţişez şi ne auzim curând cu alte gânduri. Dă un share pentru că toţi oamenii din jurul tău să aibă curajul să fie reali, autentici, să nu mai fugă, să nu mai evadeze pentru că doar aşa putem, avea relaţii reale, unii cu alţii, cu conexiuni reale, de la inima la inimă.

Din iubire, pentru mine, pentru tine, pentru întreaga omenire