Mi-ai lipsit. Aproape că uitasem cum reuşeşti să mă calmezi de fiecare dată, cum în faţa ta pot să mă dezbrac de absolut toate, cum mângâierea ta este suficientă să simt că renasc din nou atunci când privirea îmi e înceţoşată de gânduri.

Şi se întâmplă asta, oricât de conştientă aş fi. Chiar mi-aş dori ca în ochii sufletului meu să fie mereu lumina însă realizez că  mi-aş dori imposibilul. Atâta vreme cât trăiesc această poveste în care mă identific cu rolurile pe care le joc, nu poate să existe linişte deplină. Încă sunt sub vraja valurilor unei vieţi iluzorii, acestui joc în care sunt şi mama , sunt şi femeie, sunt şi antreprenoare, sunt şi iubita, şi prietena.

Dorul de divinitate urlă în mine însă încă nu sunt gata parcă să renunţ. Ceva mă ţine aici, poate falsele îndatoriri pe care mi le-am asumat, poate teama poate altceva de care încă nu îmi dau seama.

În minte totul are justificare, am un copil de educat, am de împărtăşit cu lumea, din darurile înţelegerii pe care am primit-o până acum, am de schimbat lumea prin gândurile, faptele şi cuvintele mele. În suflet însă ştiu că toate sunt scuze, sunt scuze pentru temerile mele de a mă comite total către adevăr. Oricât aş fi crezut la un moment dat că există cale de mijloc, realizez că nu există. E momentul să accept asta măcar, să nu mai pretind altceva şi să mă abandonez în călătorie. E momentul să accept  că nu e totul în controlul meu. În creştinism spunem ‘’Faca-se voia ta’’, în alte mişcări spirituale îi spunem abandonare de sine. Nici măcar nu contează numele. Ştiu despre ce e vorba.

Mi-ai lipsit coală albă de hârtie, spaţiu care îmi dai voie să comunic cu mine însămi dar şi cu ceilalţi. Îţi mulţumesc pentru terapia pe care mi-o oferi mie dar şi celorlalţi.

În ultima perioadă viaţa îmi arata cum este în starea naturală, cum stau lucrurile de fapt în univers. Şi bine face, pentru că uitasem. Uitasem că nu există permanentă în lumea asta impermanenta. Uitasem că totul să poate transforma în fracţiuni de secunde şi că ataşamentul de orice rezultat aş crede că am prevăzut, ar fi o prostie din partea mea.

În starea naturală nu există decât acest moment, aici şi acum, asta e tot ceea ce ştim, restul sunt proiecţii sau amintiri. Ce creaturi ciudate suntem!  Ce greu înţelegem că e timpul să renunţăm la bagaje, să nu mai adunăm lucruri nefolositoare pe care apoi să le cărăm cu noi. Ne mai mirăm de ce simţim greutate în viaţa noastră. Cum am putea să ne simţim uşori, cu atâtea aşteptări, cu atâtea amintiri, cu atâtea emoţii pe care le cărăm de la o clipă la alta.

Avem această obsesie de a ţine cu dinţii de lucruri, de oameni, de planuri, de evenimente şi în ignoranţa noastră ne blocăm singuri fluxul vieţii, ne blocăm singuri fericirea, pacea, iubirea. Oare de ce nu avem un clopoţel deasupra capului care să ne reamintească mereu că am luat-o pe arătură? Oare de ce nu avem zurgalăi care să ne trezească atunci când noi credem că ştim ce e mai bine pentru noi, bazându-ne pe memorie? Ce te faci dacă de fapt în toată istoria vieţii tale nici măcar nu ai trăit fericirea adevărată, dacă nu ai experimentat iubirea adevărată, dacă nu ai avut claritatea pe care o cauţi, dacă nu te-ai simţit niciodată împăcat/a?De ce ne închidem ca nişte tâmpiţi singuri porţile tuturor posibilităţilor?

Văd cum perspectiva noastră limitată de multe ori ne reţine în a vedea binele nostru superior. Ne panicăm, suferim, dramatizam, când  avem impresia că am pierdut ceva de parcă ar fi sfârşitul lumii.  Dar cu adevărat chiar e sfârşitul lumii în aceste momente, sfârşitul acelei lumi care ne-a făcut să suferim, prin înţelegerea noastră îngustă, sfârşitul acelei lumi care ne-a ţinut prizonieri. Am stat acolo în lumea asta că era călduţ şi cunoscut, dar oare chiar era ceea ce avea nevoie sufletul tău?

Era o lume plină de soare, de bucurie, de iubire, de frumuseţe? În loc să ne bucurăm că am pierdut în sfârşit această lume şi avem o nouă şansă să o găsim pe cea adevărată, cea în care simţi că eşti în siguranţă întotdeauna, că eşti iubit/a întotdeauna, că eşti valoros/valoroasă, stăm şi bocim lamentându-ne.

Ne văităm că viaţa ne ia lucrurile şi ne dăm cu fundul de pământ întrebându-ne de ce ni se întâmplă nouă, de ce eu, de ce trebuie să pierd, de ce trebuie să plece oamenii de lângă mine, de ce trebuie să o iau de la capăt?

Tu auzi cum sună? Că eu aud în timp ce scriu. Cât de ignoranţa am fost atunci când am plâns că am pierdut ceva, cât de ignoranţa am fost atunci când cineva a plecat sau nu a făcut  ceea ce mă aşteptam eu să facă, cât de ignoranţa am fost atunci când lucrurile au fost altfel decât a planificat mintea mea îngustă?

De ce? Pentru că  ţi se dă o nouă şansă, o nouă şansă pe care tu nu ai vrut de bunăvoie să o alegi pentru tine, din cauza lipsei de iubire faţă de tine, din cauza lipsei de încredere în faptul că meriţi! Ţi se dă o şansă să iei viaţa de la început, ţi se dă o şansă să vezi minunăţia vieţii, ţi se dă o nouă şansă să îţi trăieşti adevăratul potenţial uman şi divin.

O Doamne, ce orbi suntem în anumite clipe. În momentul ăsta cer un singur lucru de la existenţa, de la univers, de la Dumnezeu, conştiinţa cum vrei să îi spui.

Dă-mi Doamne tot ceea ce am nevoie să îmi trăiesc cu adevărat potenţialul uman şi divin, dă-mi Doamne, nu ceea ce orgoliul meu ignorant vrea, ci acele lucruri după care sufletul meu tânguie de dor!

Dă-mi Doamne vederea înapoi, dă-mi lumina şi claritate să pot vedea minunile din viaţa mea. Las acum să plece toate acele iluzii care în ultima vreme m-au determinat să fiu mai puţin decât recunoscascoare pentru darurile vieţii.

Sunt recunoscătoare acum pentru că am o situaţie  la care aparent nu găsesc soluţie. Mă las în mâinile tale viaţa, mă deschid către infinitele posibilităţi .

Sunt recunoscătoare că un doctor mi-a spus de curând că fetiţa mea s-ar putea să aibă tulburări din spectrul autist. La prima vedere asta pare tragic, de speriat, dar dacă de fapt e un geniu şi eu nu ştiu încă? Sau cine poate ştii dacă mâine lucrurile mai stau la fel. Totul se transformă în permanenţă. Primesc lecţiile de viaţă şi înţelegerea care vine o dată cu această experienţă.

Sunt recunoscătoare că  lucrurile nu au ieşit mai ales în acest an aşa cum am vrut eu, pentru că mă fac să văd cât de ingrată am fost uneori să fiu mânioasă pentru asta când am o mulţime de alte lucruri minunate pentru care pot să mulţumesc.

Sunt recunoscătoare pentru oamenii minunaţi care au fost lângă mine atunci când am avut nevoie, sunt atât de norocoasă să îi am în viaţa mea.

Sunt recunoscătoare că îmi urmez darul , vocaţia, mai ales când văd câţi oameni rătăcesc pe alte drumuri, nefericiţi şi frustraţi.

Îmi cer iertare chiar dacă probabil am co-creat împreună experienţele, tuturor oamenilor faţă de care am spus că voi face ceva şi nu am mai făcut. Am fost oarbă şi ignoranţa sa fac promisiuni, am fost aroganţa să cred că este complet în controlul meu şi am lăsat deoparte graţia divină.

Îţi dai seama despre ce vorbesc? Câtă aroganta există în noi oamenii uneori să credem că suntem în complet control?

Am să îţi dau o veste. Omul din tine nu are nici un control, divinitatea din tine însă face totul. Atunci când te crezi doar om, viaţa îţi arată asta, îţi dă peste cap orice plan, pe când atunci când îţi conştientizezi dimensiunea divină şi te abandonezi către binele tău superior, viaţa îţi pune flori pe alee, îşi deschide drumuri, te pune în sincron.

Oare poţi vedea asta? Nu vreau să mă crezi, ci doar să reflectezi puţin, să îţi iei puţin timp, să îţi dai puţin spaţiu, aruncând din bagajele credinţelor tale, aruncând din bagajele amintirilor tale, aruncând din bagajele emoţiilor tale. Doar închide ochii aici şi acum şi priveşte cu inima.

Mi-ai lipsit. Da, tu, tu cel sau cea care citeşti aceste rânduri, pentru că vorbind cu tine ne vindecăm împreună de iluzii, ne vindecăm împreună de ignoranţa, ne vindecăm împreună de limitări, ne deschidem şi ne susţinem reciproc către infinitul de posibilităţi din nou. Ne întoarcem la inocenta. Călătoria mea împreună cu tine, nu e întâmplătoare.

De unde a venit gândul care te-a făcut să dai click şi să citeşti acesre rânduri,oare, acum? A fost omul sau a fost divinul din tine? Oare cât de dor îţi e şi ţie de divinitate încât ai ajuns în acelaşi spaţiu cu mine? Oare cât de mult  rătăceşti şi tu printrr gânduri acum, printre iluzii, oare cât de mult ai uitat să mulţumeşti pentru ceea ce ai? Oare cât de mult te-ai concentrat pe dramă, pe pierdere, pe iluzie?

Departe de mine vreo judecată, eu te iubesc, şi nu eu omul pe tine omul, ci eu divinul pe tine divin.  Omul din mine poate nu te-a cunoscut niciodată, însă inima mea şi inima ta sunt legate în divinitate, pentru eternitate.

Mi-ai lipisit. Mi-ai lipisit claritate, divinitate, libertate!

Mă las acum în voia ta, în iubirea ta nemărginită totul e posibil.  Azi văd, văd din nou, după o perioadă de umbră şi nu vreau să îţi spun decât: Mulţumesc.

Te îmbrăţişez din iubire

Pentru mine, pentru tine, pentru întreaga omenire